Nu sunt eu actorul principal în această poveste.
Ei sunt.
Actorii din fundal, ascunși și nevazuti. Eu voi încerca să îi pun în centrul atenției pentru o dată. Imi pare rau că nu le pot oferi spațiul pe care îl merită, in aceasta poveste, descrisa de mine, despre trecerea lor de la viață la moarte și despre trecerea mea, ca martor, într-o altă stare în care nimic nu va mai fi niciodată la fel.
Patronul de la firma la care lucram, m-a gasit intr-o zi postînd pe Facebook o acțiune de revoltă pentru Extinction Rebellion Ottawa / Animal Rebellion Ottawa, privind incendiile în Amazon la ambasada Braziliană. M-a chemat în biroul său; l-am privit drept în ochi și l-am rugat sa-mi acorde cinci zile de concediu. Pentru a merge la Toronto, caci simteam ca Incepuse!
Cineva pe care respect a venit cu ideea unei greve a foamei de cinci zile pentru a opri construirea unui nou abator. Mi-a fost frica la inceput, mi-a fost teamă ca nu voi putea rezista fara mancare si prieteni. Mi-am invins fricile si pentru ca o persoana draga mie, mi-a spus să-mi inving temerile, daca simt că animalele au nevoie de mine. Revolta începuse In inima mea, o data cu nașterea Rebeliunii Animale!
Am plecat din Ottawa la mijlocul nopții, după un sfârșit de săptămână de activism la cauza noastra din Montreal. Iubita mea, partenera de viata, mi-a preparat o salată!… A fost ultima mea hrană solidă pentru următoarele cinci zile. Am sosit in Toronto chiar înainte de răsăritul soarelui și am descoperit că tabăra noastră era situată lângă abatorul de pui de la Maple Leaf. Unul dintre corturi fusese deja incendiat! De catre un suflet nefericit, ce-și făcuse exact in locul acela (loc ales de activisti pentru actiunea noastra), casa proprie și ne-a luat prezența acolo ca pe o
incalcare a domeniului sau!. Gestul lui a creat panica printre activisti. M-am dus la culcare intrebandu-ma daca voi arde de viu, in zgomote de fierastraie de la abatorul vecin, ce intrau in actiune din cand in cand….
Camioanele au inceput sa soseasca. Am aruncat o privire înăuntru, ca toți ceilalți, curios sa vad pasarile, poate puteam face ceva pentru ele! Ceea ce am vazut, mi-a rupt sufletul, am izbucnit in lacrimi!
Sute sunt stivuite unele peste altele. Speriate si derutate, ma privesc si incearca sa inteleaga daca ar trebui sa se astepte de la mine la mai multa suferinta sau ajutor. Nu le puteam da decât lacrimile și conștiința mea. Recunoașterea faptului că ei sunt adevărații proprietari ai aripilor de pui la care noi nu putem renunța. Aripile de pui pe care si eu le mancam o data!. M-am uitat la persoanele pe care le cumpăram fără cap, le puneam în cuptor și le mănâncam și am căzut pe pământ plângând. Aceasta este postarea pe caream făcut-o pe Facebook în ziua respectivă.
Vă rog să le priviți fotografiile și să le rețineți. Nu îi uitați, pentru ca acum sunt morti. Fierastraiele au intrat in actiune. Corpurile lor au fost tăiate în bucăți. Sunt prelucrați, gatiți și mâncați acum. In restul saptamanii am urmarit camioanele, auzind fierastraiele , neajutorat si disperat. Nu puteam face nimic, nici macar sa salvez pe unul singur, in ciuda dorintei mele (si a capacitatii) de a sparge custile din plastic si de a le elibera, de a le da orice fel de libertate si orice fel de viata ce nu pot sa aiba singure, pentru ca orice era mai bine decit soarta care ii astepta in spatele acestor ziduri crude.
În a doua zi, am mers câteva minute până la abatorul de vaci. Spun vaci, dar mă refer la bebeluși. Au doar câteva luni. Probabil că sunt încă un specist, emoțional și inconștient, deoarece în acest stadiu durerea este și mai mare. Ochii lor uriași s-au fixat asupra mea, știu că nu vor să moară, le văd frica, le simt durerea. Camionul este acoperit cu gunoi de grajd, la fel și ele. Nu avem nicio șansă să ne luăm la revedere, mult timp, camionul se mișcă, indiferent de corpurile noastre care încearcă să le cumpere încă câteva minute de viață mizerabilă, blocându-i calea. Trebuie să le lăsăm să plece, mașina morții trebuie să continue. Mă uit la abator și le văd devenind părți ale corpului prin ferestre. Mi s-a spus că este un loc kosher, deci gâtul lor trebuie tăiat și trebuie să sângereze până la moarte. Mi se povesteste despre imaginile filmate care se luptă pe podea și suferă cu gâtul tăiat. Plang si plang si plang. Încă plâng acum când îmi amintesc aceste momente. Sunt întrebat dacă este pentru prima dată când asist la taiereaa vacilor, ca și cum ar fi o onoare să fiu acolo, de ce să plâng? și mi se oferă multe alte detalii despre soarta lor. În cele din urmă, văd că pielea lor încă sângeranda și caldă, e aruncată într-un recipient mare, una după alta. Sunt epuizat emoțional și mental ș cu ultima mea forță, fac această postare pe Facebook.
În a treia zi de iad, mergem la abatorul de porci, la aproximativ o oră cu mașina de tabăra de bază. Acesta este de departe cel mai rău, aceste camioane nu se opresc. Activistii au fost nevoiți să blocheze drumul cu riscul vieții lor pentru a da la porci apă și pentru a le spune adio. Poliția trebuie să fie prezentă, pentru că este clar că altfel ne-ar zdrobi.
Nu am postat nimic pe Facebook în acea zi. Nu puteam, nu aveam puterea. Poate că i-am abandonat până azi, poate că ar fi trebuit să fiu mai puternic și să scriu povestea lor mai devreme. În cele două ore în care am fost acolo, am văzut mai mult de opt camioane. Sute de persoane au fost ucise la câțiva metri de mine. A trebuit să asist la un adevărat masacru cu calm și răbdare.
Porcii arată și acționează exact ca niște câini, cu urechi ascuțite sau floppy, la fel ca catelusii. Ochii lor sunt albaștri sau maro, la fel ca ai oamenilor. Privesc trupurile lor, deteriorate de abuz și mă doare doar să mă gândesc la ce au îndurat. Gurile lor sunt deschise, însetate după orele petrecute în camion. Mă gândesc cu ironie și la faptul că am putea primi o amendă pentru ca lăsăm un câine într-o mașină. Sunt surprins că nu se tem de noi! Ei vin să mă vadă și acceptă de bună voie apa oferită și sunt bucuroși să primească o ultimă mângâiere de rămas bun. Îmi amintesc că am citit că porcii sunt la fel de inteligenți (dacă nu mai mult) și sociabili ca și câinii și mă gândesc la Draco, prietenul nostru canin, căruia îi place să fie mângâiat și mi-l imaginez acolo, gata să moară – care este diferența?
Le-am spus la revedere, în tăcere, fără mai multe lacrimi în ochi. Lacrimile au dispărut, la fel și empatia mea, orice sentiment rămas, nu mai este personal dureros. Capacitatea mea de a simți durerea mentală sau emoțională pare să fi încetat. Îmi doresc profund și sincer că durerea lor sa se oprească, dar nu mai simt durerea. Poate după trei zile fără mâncare, am înnebunit, poate este epuizare mentală, poate este compasiune. Este ca și cum tocmai am murit înăuntru. În secret și în tăcere am încetat să fiu eu și am devenit ei. Cu ei am murit în acea zi ș din acea zi, continui să sufăr cu ei și din păcate, să renasc cu ei,i să sufăr constant într-un ciclu etern, pentru că ei suferă. Eu sunt acum ei și ei sunt eu. Aceasta este povestea mea și totuși aceasta este povestea lor, aceasta este povestea ta, aceasta este povestea noastră. Toti am devenit unul.
Budiștii spun că „suferința există, dar nu cel care suferă”. Ființe simțitoare ale aceleiași conștiințe, toate transformate într-una. În ziua aceea, am trăit-o. Și am jurat în acea zi că voi face tot ce pot pentru a le opri suferința, pentru că suferința lor este a mea și pentru că suferința aceea este a ta și într-o zi vei ști că așa este și ca și mine, vei înceta să te canibalizezi, să mănânci propriul tău corp și sa te faci singur sa suferi. În acea zi, vei lucra ca mine pentru a atenua toată suferința din lume. În ziua aceea, vei fi ca mine, iar eu voi fi tu și toți vom fi unul. Și până în acea zi, îți voi reaminti, din acest corp în care mă aflu, decorpul lor, sau de corpul tău care suferă, sau de corpul altcuiva pe care îl cunoști și îl iubești și care suferă, îți voi reaminti în continuare, cu blândețe, că suferiți și că sufăr, că nu există nicio diferență între suferința voastră, sau suferința mea, sau suferința lor și mai important, că prin aceasta suferință, suntem unul.
La aproximativ o săptămână după greva foamei de cinci zile, mi-am părăsit slujba. Cred că mi-am găsit sufletul. Sufletul colectiv al conștiinței colective. De atunci, călătoresc, când pot, și las vânturile Insulei Țestoase să mă ducă oriunde vor să mă ia. Oriunde mă aflu și oriunde sunt, voi aprinde focurile rebeliuni – Rebeliunea Extincție pentru planetă noastră, Rebeliunea Animala pentru toate ființele simțitoare, dar mai ales, o rebeliune a conștiinței noastre, conștiința individuală, transformată în conștiință colectivă.
