Tinerețe
M-am născut pe pământul vechilor daci, cunoscut astăzi sub numele de România. (Nu identific ca având o naționalitate mai mult decât alta). Am crescut în comunism sub dictatura lui Ceaușescu. Aveam nouă ani în timpul revoluției și îmi amintesc încă sunetul gloanțelor în timp ce mă ascundeam pe holul apartamentului nostru. Încă îmi amintesc că am avut o singură portocalie pe an la Crăciun, crescând fără energie electrică stabilă, încălzire sau apă (rece sau fierbinte) și bunica mea găsind un șobolan mort în mijlocul unei pâini.
Am experimentat prima mina deficitul economic și sărăcia regimului fals comunist din țările Europei de Est, chiar dacă familia mea aparținea clasei de mijloc superioare – eram bogați după standardele românești. Tatăl meu a fost un strălucit profesor universitar de mecanică, iar mama mea un inginer civil de o oarecare influență. Cu toate acestea, ambi nu faceau parte din partidul comunist din cauza valorilor lor, iar familia noastră a avut de suferit. Corupția țării le-a fost impusă așa cum a fost pe toți. Tatăl meu a fost foarte afectat de faptul că a fost obligat să dea note mari pentru ca studenții să reușească nu în conformitate cu standardele academice, ci în funcție de apartenența și influența lor la petrecere.
La un an de la căderea regimului comunist, dezamăgit de gradul ridicat de corupție al noului guvern român și de faptul că lucrurile nu s-au schimbat deloc, părinții mei au plecat în Italia. Nu s-au mai întors timp de trei ani și în acea perioadă mi-am petrecut timpul cu bunicii. În Italia, nu aveau permise de muncă și puteau trăi cu venituri mici și alte locuri de muncă pe piața neagră. În cele din urmă, li s-a acordat dreptul de a veni în Canada, rezidenți permanenți ca refugiați.
Adolescență
Ca majoritatea copiilor de treisprezece ani, nu am apreciat să fiu luat de prietenii mei și de cunoscutul meu mediu de trei ori la rând – odată când părinții mei au plecat în Italia și a trebuit să merg să trăiesc cu bunicii mei, cind m-am alăturat lor pentru a trăi un an în Italia și a treia oară când am ajuns pe Turtle Island (pe teritoriul revendicat de statul canadian).
La școală, performanțele mele academice, anatomia fragilă și atitudinea politicoasă m-au făcut ținta ideală pentru intimidare. Am fost împins la performanța de părinții mei care nu au ratat niciodată o ocazie să-mi amintească de sacrificiul pe care l-au făcut pentru a mă duce într-o țară în care voi avea șansa să „reușesc” într-un mod în care nu au putut niciodată. În ciuda acestui fapt, am disprețuit în tăcere studiile și școala (așa că nu am studiat niciodată cu adevărat) și toate celelalte forme de autoritate.
Nevoia de a mă conforma m-a obligat să ia aceleași alegeri ca toți ceilalți.
Prima carieră
A trebuit să aleg o carieră. Mama voia să fiu doctor. Tatăl meu m-a sfătuit să nu o fac din cauza incapacității mele de a fi disciplinat. El a sugerat că inginer software ar putea fi o alegere bună, având în vedere abilitățile mele matematice. Eram un nihilist care credea că nimic nu are sens și voia să mă distrez până în ziua în care am murit. Am devenit inginer software.
Primii ani au fost buni. Am câștigat mulți bani și am obținut niște dopamină prin rezolvarea problemelor de programare. Am început să trăiesc „visul american”. Mi-am dat seama repede de fisurile sistemului de profit și pentru a compensa, am recurs la alcoolismul de weekend. La douăzeci și opt de ani, eram în vârful carierei mele și aveam aproape tot ce trebuia să ai conform standardelor societății. Singurul lucru care lipsea era fericirea. Am făcut singurul lucru pe care mi l-a permis corpul meu, am avut primul meu crash și ars și mi-am repornit sistemul.
Tatăl meu a murit de cancer la scurt timp după, lăsându-mă în cel mai mare întuneric a vieții mele. Îmi trăisem viața în umbra lui, fără să iau decizii personale, având încredere în judecata lui mai presus de orice. Strălucirea lui era inegalabilă în ochii mei, dar ambiția și voința lui au fost spulberate de sistemul nostru toxic. Încă îmi amintesc că l-am întrebat de ce nu-și folosise abilitățile pentru a ne schimba sistemul. Îmi voi aminti mereu de el spunându-mi cu o privire nostalgică, că într-o zi voi înțelege (încă nu am înțes).
